Uncategorized

Nu exista nimic in viata asta, nu exista decat zgomot. Iar cand zgomotul dispare, linistea ne innebuneste. Avem nevoie de zgomot caci fara el am lua-o razna. Avem nevoie de zgomot asa ca il cautam peste tot. Si avem nevoie de zgomot tot timpul, nu putem suporta nici o secunda de liniste.

Si creem zgomot cu munca, cu prieteni, cu iesiri, cu hobiuri, cu femei, cu barbati, cu futut, cu muzica, cu copii, cu creatie, cu orice sub soare. Si daca avem noroc reusim sa acoperim toate orele in care suntem treji cu zgomot astfel incat sa fim ocupati tot timpul.

Se intampla totusi, rar, cand suntem neatenti, cand credem ca suntem acoperiti, sa ramanem fara zgomot. Sa nu mai avem nimic, nici munca, nici filme, nici femeie, nimic care sa mai functioneze ca zgomot.

Si ramai cu linistea asurzitoare, si e oribil. E oribil, nu e nimic mai urat si mai groaznic pe lume decat linistea, decat pauza, decat lipsa a orice. Creierul o ia razna, creierul e facut sa functioneze cu zgomot, nu stie ce sa faca cu linistea, nu are ce procesa. Asa ca merge in gol cautand sa genereze zgomot. Dar cand nici asta nu mai functioneaza, ce faci sa scapi de linistea care te distruge? Pai, te distrugi tu primu, e simplu. Sau, mai simplu si mai probabil, gasesti niste zgomot.

Tot ce facem, facem ca sa nu ne plictisim. Nu e nimic mai profund de atat. As spune ca e trist, dar nu as avea cu ce sa compar care sa fie mai trist sau mai imbucurator. Cand exista doar un lucru, nu poate fi bun sau rau, el doar este.

Fara tine sunt nimic. Suna manelistic, dar e adevarat. Fara tine nu sunt om. La propriu. Fara tine sunt un robot care merge la munca, mananca si doarme. Tu esti energia care pune suflet in mine. Stii ca nu sunt eu cu siropisme din astea, dar cum crezi tu in cristale am ajuns si eu sa cred in suflet. Si ca sufletu e ceea ce ne face oameni. Iar fara tine nu am suflet. Tu scoti ce e bun in mine, tu ma faci sa fiu bun. Tu ma faci sa simt bucuria, tu ma faci sa simt fericirea. Fara tine sunt un robot fara inima si suflet, un robot care is urmeaza viata insignifianta pana la inevitabilul sfarsit.

Nu merit sa imi dai nimic, dar pot sa iti ofer la schimb. Un troc de suflete. Sunt animal, dar pot fi si om. Pot sa am un suflet si pot sa il impart cu tine. Pot si eu sa iti dau energia sa te bucuri, energia sa iti doresti ceva de la viata. Pot sa fac asta si vreau sa fac asta.

Iarta-ma ca stiu ca poti, trebuie doar sa vrei. Si nu ai sa regreti.

Micile mele victorii mi le-am castigat singur, intotdeauna. Nu am avut nici un ajutor si poate nici nu o sa am vreodata, desi mi-l doresc. Mi-l doresc degeaba. Ar trebui sa ma simt bine ca micile mele batalii le-am luptat singur, desi, nesuprinzator, nu pot. Ma simt singur desi nu m-am simtit niciodata altfel. Cum pot definit deci o stare pentru care nu am nici un reper. As putea sa ii spun normalitate, da pana si asta are un contrast.

Cand iti gasesti curajul in frica, in ce poti sa mai crezi? Ai zice ca e bine, ideal chiar, dar nu e, cel putin nu acum. Sa reformulez pentru claritate. Cand gasesti izbanda in infrangere, cand te dai batut si te simti implinit, cand abandonul te face invingator … e bine? Cand viciul iti e atu, cand decaderea te inalta, cand delasarea te motiveaza? In ce mai poti sa crezi? Mai are rost sa crezi? Conteaza daca crezi sau nu?

Noroc cu indienii. Poti sa numeri pana la zero si sa te simti castigat? Momentan as spune ca da. Zero e un numar interesant. Descrie nimic si totusi spune atat de multe.

Ai zice ca e usor sa ajungi la zero. Dar daca e asa usor, de ce ma simt atat de bine acum ca am reusit? Intrebare spre neant.

Contrar matematicii, adunarea cu zero da tot zero. La zero nu poti sa adaugi si nu poti sa scazi. Cand ai ajuns la zero ai ajuns la capat. Nu mai ai scapare si de ce ai cauta-o?

Pana la urma, universul, cu toata entropia lui, tinde la zero. Da-i destul timp si va ajunge la zero. OK, tehnic vorbind, nu va fi zero absolut niciodata, cel putin nu dupa cunostintele noastre actuale, dar imi permit o licenta poetica. Pentru ca nu e nimeni sa ma judece. La propriu si la figurat.

De la zero nu mai ai unde sa ai ajungi, esti deja la destinatie. Cand esti la zero nu mai vrei sa pleci nicaieri. Orice particula in univers tinde la nivelul energetic cel mai scazut, zero cum ar veni, si ar ajunge acolo daca ar fi lasata.

Din fericire, eu nu sunt o particula. Eu pot sa fiu la zero indiferent daca altii sunt pe acelasi nivel energetic sau nu.

Si o sa postulez o ipoteza, odata ajuns la zero, nu mai poti interactiona cu nimic din jur. Unde jur e universul dupa cum nu il cunoastem.

E un sentiment placut, sa fii la zero. Amestec pragmatismul cu romantismul, dar fizica nu e decat o forma de filozofie pana la urma. Filozofie pentru cei ce vor mai multa certitudine decat filozofii clasici. Falsa certitudine, dar orice ne ajuta sa dormim noaptea e nu doar benefic ci chiar recomandat.

Complet aleatoriu, creatia in sine e falsa. Cel putin cand vine vorba de muzica, dar inclin sa cred ca se aplica la orice creatie. Creatia nu vine in momentul inspiratiei. Cel putin eu nu vad cum e posibil. OK, sa scriu trei cuvinte vag coerente e usor. Sa fac muzica fix cand simt cel mai puternic, nu cred ca as putea. Poate tine de mine, dar totusi e prea complex sa pot sa scot din mine, sa pot sa creez ceva relevant cand simt ceva atat de puternic. Dar poate asta vine cu exercitiul.

Incep sa adorm si imi dau seama ca ma trezesc. Nu imi place ce vad, vreau inapoi, vreau sa ma intorc la vis. Dar deja e prea tarziu, ochii mi-i inchid dar mintea-mi e lucida. Incep sa uit ce visam, desi acum o secunda era totul atat de real. Incerc repede sa imi aduc aminte, sa cimentez in memorie experienta efemera. Dar mi-e teama ca si pentru asta e prea tarziu. Nici nu mai tin minte ce s-a intamplat, desi parca am ramas cu sentimentul. Nu stiu ce am facut in vis, dar stiu cum m-am simtit.

E ciudat sa ramai cu sentimentul dar nu cu cauza lui. Sa ai o stare orfana pe care nu o poti asocia unei memorii. Incepi sa te indoiesti de validitatea ei, incepi sa crezi ca iti autoinduci o stare pentru a umple un gol. Orice e mai bun decat haul.

Azi m-am trezit si nu vreau. Azi m-am trezit fara motiv. Azi m-am trezit, dar nu merg nicaieri. Azi m-am trezit fara motiv. Si acum ce?

Dimineata am deschis bine ochii si am inteles ca nu vad nimic. Habar nu ai. Am tacut indeajuns de mult incat sa aud ce pretinzi ca vezi atunci cand visezi. Cu ochii mari, larg deschisi adorm visand … la orbire…

Am inceput sa urasc lumina si soarele poarta toata vina. Diseara am sa-l asasinez iar la noapte am sa ma ïncoronez rege.

Diarea verbala, ca orice clisma, face bine la sanatate. Inevitabil, de fiecare data cand scriu, chiar si dupa atatia ani, ajung sa imi dau seama cat de ridicol e tot ce simt si ce pun pe tastatura. Cat de ridicola imi e orice frustrare.

Cat de fara rost sau sens e totul. Nu foarte surprinzator, cand iti dai seama ca nu ai nimic, ca nu poti avea nimic, realizezi si ca nu poti pierde nimic. Cand nu simti nimic nu are de ce sa iti fie scarba. E linistitor.

Pace prin autodistrugere. Victorie arzand campurile inaintea inamicului. Nu stiu daca e bine, dar functioneaza.

…

Parca spuneam ca vreau placere  Parca spuneam ca vreu sa uit de mine, sa nu stiu de nimeni  Nici o grija. Prietene, placere e cata vrei pe marginea prapastiei…

Nu exista un absolut, nu exista obiectiv, nu exista Adevar. Exista insa adevaruri, adevarurile noastre personale care includ atat adevarurile pe care nu le constientizam cat si adevarurile altora.

Iar cand adevarul tau nu coincide cu adevarul lui sau al ei, nu e niciodata de bine. Desigur, nici un adevar nu e identic cu altul, lucram cu aproximari aici.

Nu stiu daca e o idee noua asta, sigur nu e, nu exista idei noi. Dar incep sa cred intr-un obiectivism subiectiv. Sau un subiectivism obiectiv. Nu exista un adevar universal. Nu l-a gasit nimeni si nu o sa il gaseasca niciodata.

Dar exista adevar. Exista adevaruri, adevaruri contradictorii si totusi adevarate fiecare in propria bula. Si nu e subiectivism aici, e vorba de sisteme diferite de referinta.

Ce e ciudat totusi e ca sistemele astea de referinta nu sunt constiintele noastre. Adevarurile noastre nu sunt alea in care credem. Pot fi, dar nu e o regula. Adevarurile noastre exista chiar daca nu credem in ele. Sunt imuabile si absolute, desi doar aplicabile noua.

Fiecare avem adevarurile noastre. Nu minciunile pe care ni le spunem si le numim adevar. Avem in esenta noastra, fiecare, adevaruri, la fel cum au toti ceilalti.

Faptul ca suntem orbi la ele, ale noastre si a altora, e poate cea mai mare tragedie a omului. Asta in idea in care idea de “tragic” ar avea vreo substanta. Tind sa cred ca, fara un Adevar absolut, nu are cum sa existe un tragism absolut.

Iar tragicul nostru personal e o pantomima trista in cel mai bun caz. Tragicul nostru va fi intotdeauna surclasat de tragicul altuia. Si totusi, tragicul nostru va surclasa intotdeauna tragicul altuia.

Efect secundar al faptului ca nu putem cunoaste decat ce e in capul nostru si nici macar pe asta nu putem fi siguri. Prinsi in bula de atotsuficienta, cand orizontul cunoasterii e marginit de cavitatea craniana, nu vom vedea vreodata decat ce putem vedea.

Ne zbatem in izolare, suferim in izolare, ne bucuram in izolare, de fiecare data dintr-o cauza autogenerata. Ca un copil lasat singur acasa, ne inventam prieteni imaginari, ne creem tot felul de aventuri si le traim ca si cum ar fi reale. Dar totul se intampla in bula noastra in care nu e nimeni binevenit.

Nu ca ar putea cineva sa isi paraseasca bula pentru a intra in a altuia. Fiecare cu jucariile noastre, ne mintim cu cuvinte ca “impreuna” si “noi.”

Singuri ne nastem, singuri murim. Ne inventam papusi, create dupa interpretarea noastra a altora, si apoi punem in scena o tragicomedie convinsi ca nu sunt doar niste carpe ci oameni ca si noi. La fel de reali si la fel de importanti. Oameni care ne pot afecta, care ne pot starni, care pot creea in noi. Dar totul se intampla in bula noastra, in bula in care vom muri. E de datoria noastra atunci macar sa o decoram frumos si sa o populam cu personaje imaginare interesante.

E sentinta cu care ne nastem si cu care murim. Soarta ne e pecetluita de propria natura. Nu ii avem scapare, a o nega inseamna a ne nega existenta. Nu putem fi decat ce suntem. Chiar daca am putea cumva evada, actiunea in sine ne-ar transforma in altceva, ceva cu nimic in comun cu fostii noi. In cel mai bun caz, putem inceta a exista pentru ca altceva sa capete fiinta. Dar acel ceva nu vom fi noi.

Nu exista scapare cum nu exista alinare. Ne acceptam aparenta existenta, impacati cu gandul ca nu inseamna nimic. Asta e suprema elevare, maximul nivel de iluminare pe care il putem atinge. Fara rost si asta, de altfel, nu prea conteaza cat de ignorant mori la fel cum nu conteaza cat de ignorat ai trait.

Motive sunt multe, mult prea multe pentru a spera sa le poti invinge vreodata.”Evil never truly dies,” oricat de infrant pare. Un citat pe care am sa il atribui lui Lord of the Rings, dar e doar din capul meu. Poate fi aplicat situatiei de fata insa.

Nu te poti invinge singur. Oricate victorii ai sa obtii, tuul pe care vrei sa-l distrugi va fi tot timpul acolo, in tine, gata sa te doboare la primul semn de slabiciune. Si vei fi slab, cu cat mai slab cu cat te vei crede mai puternic.

In clipa in care ai sa declari victoria, sau chiar in care ai sa indraznesti sa iti tragi sufletul. In clipa in care nu ai sa mai lupti la fel de viguros, crezand ca ai castigat. Atunci te vei lovi cel mai tare. Atunci raul din tine, in toate sensurile, va prinde forte nebanuite si te va lovi cu o ura cum nu iti imaginai posibila. Pentru ca nimeni nu ne poate uri cum ne uram singuri si nimeni nu ne poate lovi cum ne lovim singuri.

Ai sa cazi, ai sa ajungi iar in namol, inecandu-te in rahatul peste care abia incepusei sa crezi ca te ridicasei. Si ai sa stai acolo, zbatandu-te, incercand sa te prinzi de ceva, dar nu ai sa gasesti nimic solid de care sa te agati. Te zbati improscand cu rahat, o sa iti intre in nari, in ochi si in urechi si ai sa ii simti gustul. Dar nu ai sa te afunzi, nu ai sa te ineci. Ai sa te zbati indiferent de vrei sau nu pana cand nu ai sa o mai faci.

Eterna suferinta, angoasa balegoasa. Infinita, efemera deziluzie cum ca viata noastra ar avea vreo insemnatate si ca frustarile noastre au vreo importanta, vreo amploare. Ne place sa ne credem relevanti, ca existam pentru un motiv sau ca macar cineva observa existenta noastra.

Chinul nostru sisific, lupta cu destinul nemilos, cu oamenii fara suflet. Sunt doar povesti de adormit copii pe care ni le spunem in loc de rugaciune in fiecare seara, doar, doar om putea inchide ochii pentru inca o noapte.

Zbuciumul nostru autosuficient nu e cu nimic mai dramatic ca zbuciumul unei muste prizoniera intr-un borcan. Si nici intr-un caz mai valoros.

Dar tare ne mai place sa ne dam importanta. Sa ne dam semnificatie. E singurul lucru de care avem nevoie si oricine ne gadila orgoliul, oricine ne da ce ne dorim mai mult, cu orice pret, devine prietenul nostru cel mai bun. Atat de bun ca suntem in stare de orice sa nu il pierdem. Nevoia de importanta, mai puternica ca orice drog, nu exista abis destul de adanc si jegos. Ne prostituam grotesc pentru inca o doza din ce in ce mai putin eficienta. Iar dealerii nostri se vor bucura.

….

Mi s-a spus ca am murit, in ziua cand m-am nascut. Am vrut doar sa respir, da ei mi-au spus ca e mult… Am sa daram tot ce au cladit.

Cum poti crede in ei, cand ei te doboara. Crede in ei, si vei scapa…