Fiecare om is are realitate lui. Nu e mare filozofie asta, e doar un alt fel de a spune si o consecinta a perspectivei unice pe care o are fiecare asupra vietii si a lumii. Nu exista doua realitati identice.
Insa, si de aici vine multa confuzie si se nasc multe probleme, realitatile astea, non-identice, nu sunt chiar asa de diferite. De fapt, sunt surprinzator de asemanatoare pentru foarte multi oameni. Atat de asemanatoare incat devin imposibil de distins, se pot aproxima foarte bine ca fiind la fel. Asta e principiul pe care e construita societatea omeneasca. Doi, trei, zece, o mie de oameni cu o realitate foarte asemanatoare o sa gaseasca destule lucruri in comun si o sa accepte o varianta aproximata, o medie ponderata a realitatilor individuale, ca Realitate.
Vor face asta fara sa isi dea seama, evident, e o consecinta fireasca a faptului ca realitatile lor sunt foarte apropiate. Dar tocmai pentru ca nu isi dau seama ca, totusi, realitatile lor sunt diferite, vor crede ca exista o singura Realitate si ca e aceea pe care o vad ei.
Cu cat marja de eroare dintre realitati devine mai mare, cu atat mai multi oameni vor putea spune ca impart aceeasi Realitate. Pe principiul asta se ajunge la o singura Realitate universal acceptata. Acea realitate pe care o vedem cu toti si cu care avem in comun destule lucruri incat sa ne para fireasca. Unii au mai putine, altii mai multe, dar, in mare, intram toti sub umbrela Realitatii. Puteam sa ii spunem lume, univers sau sa ii dam o conotatie spirituala si/sau religioasa.
Aceasta realitate e insa prea aproximativa ca oamenii sa nu observe totusi ca nu cred intru totul in ea, ca nu e chiar la fel cu realitatea lor. Asa ca exista niste sub-diviziuni, cateva, care sunt mai apropiate de realitatea fiecaruia dar destul de vagi incat sa cuprinda sute de milioane de oameni. Poate fi vorba de rasa, de tara, de religie, de sex, de varsta, etc. Din nou, mergand in jos si astea se pot sub-diviza si, in acelasi timp, un om se poate identifica cu mai multe realitati, chiar din acelasi plan de ierarhizare.
Ideea e simpla si destul de vaga incat sa nu poata fi contrazisa prea usor. Dar asta era doar introducerea. Sistemu functioneaza foarte bine pentru cei a caror realitate e destul de apropiata a altora incat sa se poata regasi in una din realitatile comune. Cand insa individul percepe o realitate destul de diferita incat sa nu coincida prea mult cu cea a celor din jur apar problemele.
E irelevant de ce realitatea aceluia este atat de departe de media statistica. Inevitabil, din miliarde de exemplare, unii vor fi mai indepartati. In plus, pot surveni tot felul de factori externi care sa duca la o schimbare radicala a perceptiei realitatii. Acesti factori pot fi pur externi, in cazuri extreme, sau pot starni sau exagera unii factori interni latenti sau mai putin vizibili.
Cand se intampla asta, si realitatea individului devine in mod evident in neconcordanta cu a celor din jur, individul respectiv se va simti alienat si va fi perceput ca diferit de ceilalti. Evident, sanatatea pshihologica a omului, si aceasta o consecinta a unei realitati acceptate, fiind in primul rand legata de apartenenta la si acceptarea unui grup, cand asta nu mai exista apar simptomele clasice, de depresie cu tot ce e legat de, ducand in unele cazuri la comportamente pe care Realitatea acceptata le vede ca extreme si daunatoare. Evident, ele nu sunt percepute la fel de realitatea individului.
Si aici e dilema. Care e realitatea corecta? Care e realitatea reala? Tinand cont ca fiecare realitate individuala e diferita si deci, la modul ideal, egala ca ‘validitate’ s-ar putea spune ca orice realitate, oricat de indepartata de cea acceptata e corecta si ‘buna.’ In acelasi timp, societatea umana e construita tocmai pe premisa unei realitati comune, omul ca societate si ca individ nu poate exista fara asta.
So, yeah, we’re fucked.