Nu mai vreau nimic. Nu sper nimic … nu imi doresc nimic. Rational stiu ca “ar fi bine” sa aia sau sa ailalta. Doar ca nu imi pasa. Nu imi pasa daca o sa fie bine sau rau. Daca nu ai asteptari nu o sa ai nici dezamagiri. Desi in momentul asta nici macar nu imi pasa daca o sa fiu dezamagit sau nu. Desi stiu ca o sa fiu. Sunt convins chiar. Ca o sa imi treaca starea asta … o sa fiu iar “hepi” … woo hoo … si apoi o sa fiu iar ca acum … si tot asa un ciclu nesfarsit de sus/jos. Nesfarsit oare ? Poate ca o sa ma invat minte odata si o data. Sau nu. Nu stiu daca e de bine sau de rau.
In fine. Astept.
Timpul nu sta. Ce o sa vina o sa vina. Ce conteza daca sper, ma ingrijorez, ma zbat ? Dezondamantul nu o sa fie tot ala ? Daca o sa fie bine o sa fie bine oricum … si daca o sa fie rau o sa fie rau oricum. Nu imi cere nimeni parerea. Si nu ar tine cont de ea nici daca mi-ar cere-o. Si o sa fie si rau si bine.
Astept … astept de cand m-am nascut. Cateodata uit ca astept. Cateodata cred ca asteptarea s-a terminat. Dar nu cred ca o sa se termine vreodata. Poate doar mort. Asta sa fie singurul tel … singura scapare … singura speranta ? Moartea. De ce ? Ce asa distractiv la moarte ? E ceva dincolo ? Nu e nimic ? Si daca e, ce? O sa capatam raspunsurile ? Toatea astea o sa aiba sens ? Poate. Poate ne asteapta doar nefiinta. Nu cred … dar e o posibilitate.
Si atunci pentru ce mai e viata ? Ca sa ce ? Sa ne dovedim valoarea ? Sa vedem daca putem infrange si reprima tot ceea ce ne facea oameni ? Toate pornirile, toate instinctele, toate dorintele. Avem corpul asta fizic doar ca sa vedem daca il putem invinge ?
Si ok … sa zicem ca reusim. Acum ce ? Vedem lumina … adevarul ? Ne depasim conditia.
Poate totusi asta e. Nu fericirea e scopul vietii. Ci impacarea. Impacarea cu tine. Cu restul … cu lumea. Desi impacarea seamana mult cu indiferenta … resemnarea. Daca e asa stau bine. Nu imi pasa. Nu imi pasa de altii. Deloc. Abia imi pasa de mine. De fapt … de unii imi pasa …. de foarte putini. Dar imi pasa. Cred …
Nu ma ajuta cu nimic insa. Ba chiar din contra. Daca nu mi-ar pasa nu as fi fericit. Dar nici nefericit.
E ok cred … starea de detasare … nu prea am de unde sa stiu cum e altfel sa pot face o comparatie. Nu (prea) m-am atasat de nimic. De oameni … de locuri.
Si totusi vreau sa fiu pacalit. Sa am iluzia ca iubesc. Ca vreau … ca sper … e mai usor asa. E mai usor sa crezi in ceva. Eu sunt un las. Nu vreau “iluminare”. Pentru ca ii stiu pretul. Si nu sunt dispus sa il platesc. Lasati-ma in mediocritatea mea. De fapt. … nici cu atat nu ma multumesc. Vreau sa uit. Tot ce cred ca stiu. Vreau sa nu mai stiu nimic. Vreau sa fiu prost. Mai prost. Cel mai prost. Sa traiesc sedat. Sa am iluzia fericirii. O minciuna mai e o minciuna daca crezi in ea ? Adevarul e minciuna pe care alegi sa o crezi … cum spunea fantoma. De ce sa cred minciuna asta si nu pe aceea ? De ce sa vreau sa fiu mai bun … sa inteleg … sa stiu ? Si oamenii prosti ajung in rai. Nu o sa fim la fel de destepti acolo ? Nu o sa fim egali ? Pentru ce sa ma chinui ?
Si totusi … nu o sa fac asta.
O sa fac aceleasi greseli. Aceleasi prostii. Dar nu voi ceda. Din contra. Voi fi mai pornit. Nu ma laud. Nu cred ca e o calitate asta. Dar asa sunt eu. De ce sa ma impotrivesc firii ?
Inca mai cred. Cred ca exista ceva. Dragoste … bunatate … ceva. Poate la un moment dat o sa ma schimb. Imi vine greu sa cred. Dar e posibil.
Inca mai astept. Nu stiu ce … dar altceva mai bun de facut nu am. Astept …
Desi nu maastept la nimic. Nimic bun. De la tine. De la tot.
Nu mai indraznesc sa sper. Asa ca astept …
Astept regimul tranzitoriu cred. Despre el in alt post. Desi partea regimului tranzitoriu in care ma “aflu” momentan nu imi convine neaprat. Dar eu tot il astept.
Inca … astept …
mi-a luat o ora sa-mi bag …
