Nu i-au placut niciodata rosiile, dar acum nu se mai putea satura. Nu se intreba de ce, in momentul asta nu prea isi mai punea nici o o intrebare. Dupa ultimile luni, dupa ultima zi, intrebarile nu is mai aveau rostul.
Continua sa isi manance rosiile cu o satisfactie ciudata. Cu mintea goala, gasea o placere animalica in zeama care i se scurgea peste barbie.
June ajunsese cu cateva ore inainte, desi timpul nu insemna mare lucru in acest loc. Unii stateau cateva ore, altii cativa ani. Unii plecau neschimbati, altii deloc.
Era ceva special aici si totusi ceva diferit pentru fiecare. Unii isi gaseau fericirea, unii isi vindecau bolile, altii isi lua viata. Altii iar plecau cum au venit si totusi satisfacuti.
Poate nu era locul special, poate era doar faptul ca un grup foarte ciudat dar specific de indivizi il cauta. Toti veneau cu intrebari, aproape toti, care de care mai diverse. Unii cautau success in afaceri, altii in dragoste. Unii cautau un raspuns la existenta, altii vroiau o experienta mistica.
Si mai toti gaseau ce cautau sau, in orice caz, credeau ca gaseau. Intrebarile sunt un lucru ciudat, toti le au, dar nimeni nu se intreaba de ce.
De ce avem intrebari, ce scop au ele, daca e sa aiba un scop? Nu e ca si cum nu am putea trai la fel de bine fara, nu iti trebuie intrebari sa te nasti, sa mananci, sa futi si sa dormi. Desigur, orice animal ia decizii, compara optiunile, pe care le recunoaste, bazat pe experiente anterioare si instincte.
Puterea de a lua decizii este folositoare si nu se poate nega ca la fiintele auto-intitulate sentiente puterea de decizie e foarte dezvoltata. Din pacate, asta are un efect secundar, suntem dotati cu o unealta foarte puternica, activata permanent dar de care nu avem nevoie tot timpul.
Mai mult, pentru ca creierul nostru ne ajuta, viata de zi cu zi nu implica atat de multe decizii pe cat ai crede. Multe lucruri ne sunt asigurate, nu prea avem ce alege sau de ce.
Asa ca avem mult timp liber si unelte specializate stand degeaba. Reteta dezastrului. O fiinta care trebuie sa petreaca o buna parte din zi, sau din noapte, cautand hrana, atenta la pradatori sau rivali si avand grija de progenituri nu are timp de intrebari.
Noi avem. Intrebarile nu au un scop evolutionar, sunt un efect secundar accidental si din pacate daunator. Dar nu e ca si cum putem scapa de ele.
Asa ca toata lumea are intrebari, de la cele mai banale la cele mai banale. Cand scopul vietii (supravietuirea pentru reproducere) nu mai e atat de clar, pentru ca nu trebuie sa avem grija lui in fiecare secunda a zilei, incepem sa ii cautam alternative.
Ne intrebam, de ce? Pentru ce? Raspunsuri au existat de lungul timpului, unul mai ridicol ca altul si inca se inventeaza. Imaginatia, un alt efect secundar al timpului liber.
Asa ca cautam un scop. Un sens. Ne intrebam "de ce exist?", convinsi ca trebuie sa fie un raspuns. Nici un animal nu isi pune intrebarea asta, ar fi ridicol, nici un animal nu concepe ca ar putea exista o alternativa. Dar noi, in aroganta noastra, credem ca, cumva, avem de ales. Ca, cumva, suntem superiori propriei naturi si ca existam pentru un motiv, nu putem exista doar fiindca.
In aroganta noastra ne credem speciali. Ridicol. Nu exista nici un scop, de ce ar exista? Care ar fi scopul scopului? Care ar fi diferenta care ar face-o, nu la fel ne-am inmulti ca parazitii si muri lasand loc unei noi generatii de paraziti mai numeroase si mai specializata in distrugere? Ce ar schimba existenta unui scop? Am trai altfel? Si daca am trai altfel, ce diferenta ar face? Nici una.
Fotonii care pleaca dintr-o stea intr-o galaxie indepartata nu ajung in partea cealalta a universului cateva miliarde de ani mai tarziu pentru ca au o misiune, pentru ca au un scop. Sa intamplat sa fie emisi intr-un loc care sa le permita sa scape plasmei care ia creat si apoi au avut norocul, vorba vine noroc tinand cont cat nimic exista in univers, sa nu se intersecteze de ceva drum de miliarde de ani lumina. Ani lumina pe care nu i-au simtit, pentru ca fotonii nu simt timp. Sunt norocosi.
La fel de intamplator si repede cum au fost creati, mor absorbiti de retina vreunui complex chimic care se crede special, diferit cumva restului de 99.9999999999999999999999999999999999999999999999999999999999% (plus multi de noua) de materie si energie din universul cunoscut.
De ce fotoni care au parcurs jumatate de univers, care au existat inainte sa existe soarele si vor exista dupa ce se va stinge, nu au un scop, nu au nevoie de un scop, iar noi, care traim pentru o femtosecunda galactica am avea? Ridicola aroganta.
Ne nastem si murim. Murim la fel de fara rost si motiv cum am trait. Iar efectul vietii noastre e acelasi cu efectul mortii noastre, zero.
Cel mult, putem avea un efect la nivel macroscopic. Cel mult, toata adunarea de paraziti poate afecta planeta pe care exista. Poate, in timp, vor afecta cateva planete si luni din sistemul lor solar. Dar nici asta nu are un scop sau nevoie de un scop, e doar un fenomen.
Atomii din soare nu se intreaba care e sensul existentei lor, ce ar trebui sa faca. Si totusi, efectul adunat al tuturor atomilor din soare este mult mai puternic decat efectul unei civilizatii de fiinte auto-intitulate inteligente. Un atom individual nu face mare lucru, dar multe, multe, multe miliarde dau nastere unei stele. O fiinta individuala nu face mare lucru, dar cateva miliarde au un efect secundar observabil la nivel local.
Se gandea din nou la asta, nu pentru prima oara si sigur nu pentru ultima. Convins de propria inutilitate, de inutilitatea intrebarilor, continua sa existe si sa se intrebe.
Dar gandurile ii luara o intarsatura mai mundana curand, cum se intampla de fiecare data cand e destul de lucid sa aiba ganduri cat de cat coerente. Isi adu aminte din nou de ce e aici si de incearca sa se convinga de futilitate existentei. In ciuda detasarii de care se convingea, ce il punea pe ganduri era de fiecare data acelasi lucru, ea.
Ridicol, o stia si el, dar ce rost are sa iti negi propria natura. Ar fi tocmai impotriva credintelor lui, asa ca nu se impotrivea niciodata. Contemplarile lui nu aveau un scop sau un rezultat dorit sau posibil, dar faceau sa treaca timpul. Orice il facea sa uite, macar cateva momente era ok.
Convins de futilitatea existentei lui si de lipsa de importanta a acestei futilitati, nu avea curajul sa o curme si nici nu si-ar fi dorit. Se lasa dus de inertie, la fel ca fotonul care parcurge galaxia, pana la inevitabilul sfarsit. Nu avea nici o graba inspre acel sfarsit dar nici o deosebita frica de el.
Intocmai cu convingerile sale, propria natura il facea predispus la “durere” si “regrete,” doua lucruri aproape inutile evolutionar, in afara de a servi drept invataminte. Puterea lui de autoconvingere nu era tocmai maxima in seara asta.
Ce cacat ar mai fi fost de facut, daca ar mai fi fost? Ar fi putut fi altfel? Si care ar fi fost diferenta, daca ar fi fost altfel, ce? Ar fi schimbat ceva la nivel macroscopic? Desigur ca nu, iluzoria fericire a unui individ intra la zgomotul de fond al marelui aparat si doar atat.
Dar, oricat am incerca, nu putem schimba perspectiva individuala cu cea globala. Oricat am incerca, nu ne putem contopi cu procesul care ne misca si din care facem parte si totusi ii suntem separati. Oricat am incerca, nu ne consoleaza gandul ca existenta sau nonexistenta noastra nu face nici o diferenta.