Contrar cliseelor manelistice, oamenii nu au dusmani. Sau poate ca au intr-o anumita acceptiune, dar acesti dusmani externi sunt de-a dreptul inofensivi fata de marele dusman al omului. Dusman poate nu e cuvantul cel mai potrivit, dar e singurul care imi vine in minte acum si nu am energia sa caut altul.
Dusmanul cel mai mare al omului e el insusi. Un alt mare cliseu de altfel. Oricat de narcisist esti, oricat orgoliu ai avea, nu poti sa negi ca nimeni nu ti-a facut mai mult rau, de-a lungul vietii, ca tine.
Unii poate nu vor fi de acord cu afirmatia asta. Vor avea si argumente, x sau y le-au facut lucruri de nedescris. Si nici macar nu se mint. Totusi, imi sustin parerea. Cel mai mult rau ti l-ai facut singur.
Si, inevitabil, ai sa continui sa ti-l faci pana cand ti se curma existenta insignifianta. Motive sunt multe, mult prea multe pentru a spera sa le poti invinge vreodata.
Orgoliul e unu din ele. Nevoia de a-ti valida convingerile, indiferent de cum ai ajuns la ele. Omul e tot timpul mai dornic sa dovedeasca lui si altora ca a avut dreptate decat sa aiba dreptate in prima instanta. In momentul cand si-a asumat ceva, o sa tina de el cu dintii in fata oricaror dovezi care dovedesc contrarul.
Si ai sa cauti, cu orice pret, sa dovedesti ca ai avut dreptate de la inceput. Asemenea conspirationistilor, ai sa vezi semne in coincidente, ai sa rastalmacesti fapte cat se poate de evidente doar pentru a-ti sustine teoriile precar incropite.
Ai sa iti alungi orice indoiala, pentru ca a-ti admite ca ai gresit e mult mai grav decat a gresi in sine. Si daca ai sa cauti destul de mult, daca ai sa iti ignori propria ratiune, ai sa fii orb la orice dovada, ai sa te convingi ca ai gasit ce cautai pana la urma. O sa iti creezi o firava baza care sa iti sustina orice nebunie de care te-ai convins din nici tu nu mai stii ce motive.
E temporar desigur, o sa se darame castelul din carti si nu o sa iti vina sa crezi cat de repede, indiferent cat te-ai chinuit, de cat ti-a luat sa il faci sa stea.
Mai mult de atat, indiferent de realitatea imaginara de care te convingi, universul o sa isi urmeze drumul implacabil. Nu o sa conteze cat te minti, lumea nu dispare cand inchizi ochii. Oamenii plasmuiti nu o sa ii inlocuiasca pe cei reali. Ai sa fii orb la ce se intampla, nu ai sa iti dai seama ce consumi, dar ai sa platesti oricum dupa.
Si ai sa fii foarte surprins si foarte indignat cand o sa ti se faca nota la final. Ai sa te crezi furat, nedreptatit. Ai sa spui ca tu nu ai comandat nimic.
Din pacate pentru tine, pentru noi toti, adevarul, sau poate doar un adevar, exista chiar daca nu crezi in el. Poate nu e adevarul tau, da' e adevarul cuiva si, crede-ma, are aceeasi valoare si putere ca si al tau.
Poate ca asta e. Nu exista un absolut, nu exista obiectiv, nu exista Adevar. Exista insa adevaruri, adevaruri noastre personale, care includ si adevarurile pe care nu le constientizam, si adevarurile altora.
Iar cand adevarul tau nu coincide cu adevarul lui nu e niciodata de bine. Desigur, adevarul nimanui nu e identic cu al altuia, lucram cu aproximari aici. O sa continui in alta parte …
…
In caz ca nu ti-ai dat seama inca, nu incerc sa spun mare lucru aici, chiar daca as incerca nu as putea. Sunt lipsit de vlaga si claritate iar exprimarile imi par stangace si false pana si mie.
Simt totusi nevoia sa scriu si, desi nu pare, ce scriu aici vine din suflet. Din pacate trebuie sa treaca prin o pacla prea densa ca sa iasa ceva coerent din tastatura.