_-`´ Visul unei nopți pe bară `´-_

Nu exista un absolut, nu exista obiectiv, nu exista Adevar. Exista insa adevaruri, adevarurile noastre personale care includ atat adevarurile pe care nu le constientizam cat si adevarurile altora.

Iar cand adevarul tau nu coincide cu adevarul lui sau al ei, nu e niciodata de bine. Desigur, nici un adevar nu e identic cu altul, lucram cu aproximari aici.

Nu stiu daca e o idee noua asta, sigur nu e, nu exista idei noi. Dar incep sa cred intr-un obiectivism subiectiv. Sau un subiectivism obiectiv. Nu exista un adevar universal. Nu l-a gasit nimeni si nu o sa il gaseasca niciodata.

Dar exista adevar. Exista adevaruri, adevaruri contradictorii si totusi adevarate fiecare in propria bula. Si nu e subiectivism aici, e vorba de sisteme diferite de referinta.

Ce e ciudat totusi e ca sistemele astea de referinta nu sunt constiintele noastre. Adevarurile noastre nu sunt alea in care credem. Pot fi, dar nu e o regula. Adevarurile noastre exista chiar daca nu credem in ele. Sunt imuabile si absolute, desi doar aplicabile noua.

Fiecare avem adevarurile noastre. Nu minciunile pe care ni le spunem si le numim adevar. Avem in esenta noastra, fiecare, adevaruri, la fel cum au toti ceilalti.

Faptul ca suntem orbi la ele, ale noastre si a altora, e poate cea mai mare tragedie a omului. Asta in idea in care idea de “tragic” ar avea vreo substanta. Tind sa cred ca, fara un Adevar absolut, nu are cum sa existe un tragism absolut.

Iar tragicul nostru personal e o pantomima trista in cel mai bun caz. Tragicul nostru va fi intotdeauna surclasat de tragicul altuia. Si totusi, tragicul nostru va surclasa intotdeauna tragicul altuia.

Efect secundar al faptului ca nu putem cunoaste decat ce e in capul nostru si nici macar pe asta nu putem fi siguri. Prinsi in bula de atotsuficienta, cand orizontul cunoasterii e marginit de cavitatea craniana, nu vom vedea vreodata decat ce putem vedea.

Ne zbatem in izolare, suferim in izolare, ne bucuram in izolare, de fiecare data dintr-o cauza autogenerata. Ca un copil lasat singur acasa, ne inventam prieteni imaginari, ne creem tot felul de aventuri si le traim ca si cum ar fi reale. Dar totul se intampla in bula noastra in care nu e nimeni binevenit.

Nu ca ar putea cineva sa isi paraseasca bula pentru a intra in a altuia. Fiecare cu jucariile noastre, ne mintim cu cuvinte ca “impreuna” si “noi.”

Singuri ne nastem, singuri murim. Ne inventam papusi, create dupa interpretarea noastra a altora, si apoi punem in scena o tragicomedie convinsi ca nu sunt doar niste carpe ci oameni ca si noi. La fel de reali si la fel de importanti. Oameni care ne pot afecta, care ne pot starni, care pot creea in noi. Dar totul se intampla in bula noastra, in bula in care vom muri. E de datoria noastra atunci macar sa o decoram frumos si sa o populam cu personaje imaginare interesante.

E sentinta cu care ne nastem si cu care murim. Soarta ne e pecetluita de propria natura. Nu ii avem scapare, a o nega inseamna a ne nega existenta. Nu putem fi decat ce suntem. Chiar daca am putea cumva evada, actiunea in sine ne-ar transforma in altceva, ceva cu nimic in comun cu fostii noi. In cel mai bun caz, putem inceta a exista pentru ca altceva sa capete fiinta. Dar acel ceva nu vom fi noi.

Nu exista scapare cum nu exista alinare. Ne acceptam aparenta existenta, impacati cu gandul ca nu inseamna nimic. Asta e suprema elevare, maximul nivel de iluminare pe care il putem atinge. Fara rost si asta, de altfel, nu prea conteaza cat de ignorant mori la fel cum nu conteaza cat de ignorat ai trait.

Motive sunt multe, mult prea multe pentru a spera sa le poti invinge vreodata.”Evil never truly dies,” oricat de infrant pare. Un citat pe care am sa il atribui lui Lord of the Rings, dar e doar din capul meu. Poate fi aplicat situatiei de fata insa.

Nu te poti invinge singur. Oricate victorii ai sa obtii, tuul pe care vrei sa-l distrugi va fi tot timpul acolo, in tine, gata sa te doboare la primul semn de slabiciune. Si vei fi slab, cu cat mai slab cu cat te vei crede mai puternic.

In clipa in care ai sa declari victoria, sau chiar in care ai sa indraznesti sa iti tragi sufletul. In clipa in care nu ai sa mai lupti la fel de viguros, crezand ca ai castigat. Atunci te vei lovi cel mai tare. Atunci raul din tine, in toate sensurile, va prinde forte nebanuite si te va lovi cu o ura cum nu iti imaginai posibila. Pentru ca nimeni nu ne poate uri cum ne uram singuri si nimeni nu ne poate lovi cum ne lovim singuri.

Ai sa cazi, ai sa ajungi iar in namol, inecandu-te in rahatul peste care abia incepusei sa crezi ca te ridicasei. Si ai sa stai acolo, zbatandu-te, incercand sa te prinzi de ceva, dar nu ai sa gasesti nimic solid de care sa te agati. Te zbati improscand cu rahat, o sa iti intre in nari, in ochi si in urechi si ai sa ii simti gustul. Dar nu ai sa te afunzi, nu ai sa te ineci. Ai sa te zbati indiferent de vrei sau nu pana cand nu ai sa o mai faci.

Eterna suferinta, angoasa balegoasa. Infinita, efemera deziluzie cum ca viata noastra ar avea vreo insemnatate si ca frustarile noastre au vreo importanta, vreo amploare. Ne place sa ne credem relevanti, ca existam pentru un motiv sau ca macar cineva observa existenta noastra.

Chinul nostru sisific, lupta cu destinul nemilos, cu oamenii fara suflet. Sunt doar povesti de adormit copii pe care ni le spunem in loc de rugaciune in fiecare seara, doar, doar om putea inchide ochii pentru inca o noapte.

Zbuciumul nostru autosuficient nu e cu nimic mai dramatic ca zbuciumul unei muste prizoniera intr-un borcan. Si nici intr-un caz mai valoros.

Dar tare ne mai place sa ne dam importanta. Sa ne dam semnificatie. E singurul lucru de care avem nevoie si oricine ne gadila orgoliul, oricine ne da ce ne dorim mai mult, cu orice pret, devine prietenul nostru cel mai bun. Atat de bun ca suntem in stare de orice sa nu il pierdem. Nevoia de importanta, mai puternica ca orice drog, nu exista abis destul de adanc si jegos. Ne prostituam grotesc pentru inca o doza din ce in ce mai putin eficienta. Iar dealerii nostri se vor bucura.

….

Mi s-a spus ca am murit, in ziua cand m-am nascut. Am vrut doar sa respir, da ei mi-au spus ca e mult… Am sa daram tot ce au cladit.

Cum poti crede in ei, cand ei te doboara. Crede in ei, si vei scapa…

Contrar cliseelor manelistice, oamenii nu au dusmani. Sau poate ca au intr-o anumita acceptiune, dar acesti dusmani externi sunt de-a dreptul inofensivi fata de marele dusman al omului. Dusman poate nu e cuvantul cel mai potrivit, dar e singurul care imi vine in minte acum si nu am energia sa caut altul.

Dusmanul cel mai mare al omului e el insusi. Un alt mare cliseu de altfel. Oricat de narcisist esti, oricat orgoliu ai avea, nu poti sa negi ca nimeni nu ti-a facut mai mult rau, de-a lungul vietii, ca tine.

Unii poate nu vor fi de acord cu afirmatia asta. Vor avea si argumente, x sau y le-au facut lucruri de nedescris. Si nici macar nu se mint. Totusi, imi sustin parerea. Cel mai mult rau ti l-ai facut singur.

Si, inevitabil, ai sa continui sa ti-l faci pana cand ti se curma existenta insignifianta. Motive sunt multe, mult prea multe pentru a spera sa le poti invinge vreodata.

Orgoliul e unu din ele. Nevoia de a-ti valida convingerile, indiferent de cum ai ajuns la ele. Omul e tot timpul mai dornic sa dovedeasca lui si altora ca a avut dreptate decat sa aiba dreptate in prima instanta. In momentul cand si-a asumat ceva, o sa tina de el cu dintii in fata oricaror dovezi care dovedesc contrarul.

Si ai sa cauti, cu orice pret, sa dovedesti ca ai avut dreptate de la inceput. Asemenea conspirationistilor, ai sa vezi semne in coincidente, ai sa rastalmacesti fapte cat se poate de evidente doar pentru a-ti sustine teoriile precar incropite.

Ai sa iti alungi orice indoiala, pentru ca a-ti admite ca ai gresit e mult mai grav decat a gresi in sine. Si daca ai sa cauti destul de mult, daca ai sa iti ignori propria ratiune, ai sa fii orb la orice dovada, ai sa te convingi ca ai gasit ce cautai pana la urma. O sa iti creezi o firava baza care sa iti sustina orice nebunie de care te-ai convins din nici tu nu mai stii ce motive.

E temporar desigur, o sa se darame castelul din carti si nu o sa iti vina sa crezi cat de repede, indiferent cat te-ai chinuit, de cat ti-a luat sa il faci sa stea.

Mai mult de atat, indiferent de realitatea imaginara de care te convingi, universul o sa isi urmeze drumul implacabil. Nu o sa conteze cat te minti, lumea nu dispare cand inchizi ochii. Oamenii plasmuiti nu o sa ii inlocuiasca pe cei reali. Ai sa fii orb la ce se intampla, nu ai sa iti dai seama ce consumi, dar ai sa platesti oricum dupa.

Si ai sa fii foarte surprins si foarte indignat cand o sa ti se faca nota la final. Ai sa te crezi furat, nedreptatit. Ai sa spui ca tu nu ai comandat nimic.

Din pacate pentru tine, pentru noi toti, adevarul, sau poate doar un adevar, exista chiar daca nu crezi in el. Poate nu e adevarul tau, da' e adevarul cuiva si, crede-ma, are aceeasi valoare si putere ca si al tau.

Poate ca asta e. Nu exista un absolut, nu exista obiectiv, nu exista Adevar. Exista insa adevaruri, adevaruri noastre personale, care includ si adevarurile pe care nu le constientizam, si adevarurile altora.

Iar cand adevarul tau nu coincide cu adevarul lui nu e niciodata de bine. Desigur, adevarul nimanui nu e identic cu al altuia, lucram cu aproximari aici. O sa continui in alta parte …

…

In caz ca nu ti-ai dat seama inca, nu incerc sa spun mare lucru aici, chiar daca as incerca nu as putea. Sunt lipsit de vlaga si claritate iar exprimarile imi par stangace si false pana si mie.

Simt totusi nevoia sa scriu si, desi nu pare, ce scriu aici vine din suflet. Din pacate trebuie sa treaca prin o pacla prea densa ca sa iasa ceva coerent din tastatura.

Aparent e 2013. Poate ca inseamna ceva asta, probabil ca nu.

E ciudat, da e normal sa fie ciudat. Partea asta cel putin. Prespupun ca si restu. Toate cacaturile se fut pana la urma, in orice fel vrei sa interpretezi asta. Asta nu inseamna ca tre sa imi convina.

Nu ca as putea sa zic ca ma supara, oricum stiu de ce sunt “suparat” si e ridicol. Da e si legitim. Si refuz sa nu ma simt asa.

Is om, cu handicapuri, si vreau sa ma comport ca atare. Nu ca ar face vreo diferenta daca nu as vrea.

It does suck though. Adica, face sens, e de-a dreptu banal, da nu as vrea sa fie asa. As vrea sa fie altfel. Nu stiu exact cum. Poate mi-e frica de ce as descoperi daca as incerca sa aflu. As descoperi un om, lucru cel mai dezamagitor posibil. Ma rog, doi oameni, da e acelasi rahat.

Problema e, daca e o problema … de fapt e o intrebare; intrebarea e daca is singuru. Is singuru care se intreaba? Asa pare, da what do I know? People grow out of things, people.

Rata de evolutie nu are cum sa nu scada la un moment dat. Da nu scade la fel de repede, la un moment data apare o defazare. Poate e inevitabil, nu am crezut ca ar fi. Nu cred nici acu, sau poate sper sa nu fie.

Ce pierd pana la urma? Asta e intrebarea cheie cred. Sau poate e: ce am pierdut deja? E mai bine acu, mai rau? E iremediabil? E doar o iluzie autoindusa de anxietati si mandrii copilaresti.

Nu vreau totusi, nu am asa multe incat sa imi permit sa pierd ceva. Nu mi-a placut sa pierd nimic niciodata.

Da nu o fost nimic niciodata, so nu am ce sa pierd. Sau poate e o fost atat de putin ca e insesizabil.

Totusi, se putea mai bine, mai mult. Vreau mai mult, asta e clar. De la mine, de la altii, de la univers. Raman cu vrutu.

In fine, la revedere. Poate ca timpu nu e continuu totusi, e discret, poti sari dintr-un punct in altu fara sa observi vreo pauza, vreo discontinuitate.

Lui 24,

La ore deduse, cand somnul eviscerat numara pleoape
Si celula nu-ti va mai zambi autosuficent, poate
Ma vei cauta in ea, sub o perdea de buline androgine
In soapte sa-mi masori tacerile aproape pline.

Cod pe platou de ludice mine, lamai apocaliptice
Sani made in China, DSLR de fotometrii criptice.
Bobine Tesla cu miros de mosc, materii intunecate
6 Motive, gonind frenetic in Metrice algoritmizate.

Muscandu-ti in tonuri pale orgolii pieptanate
Sunt al tau? ma vei fi intrebat. Absconzitate
de arhifoneme boeme, cand urla la gratii strigoi.
Si poate ti-as fi raspuns: patruzeci si doi.

– RN

plm. n-am mai scris de mult. de foarte de mult. probabil nici nu am avut ce. nu ca acu as avea. da ma gandeam ca ar trebui totusi sa mai fac asta si ca parca era nice. plm.

so. e weird. nice, cred. de bine in orice caz. per total. presupun ca e de bine, adica dupa ce trag o linie, daca trag o linie, da cu plus cred. nu cu foarte mult plus, dar nu cred ca are cum, si oricum comparand cu zero, orice plus e infinit.

da tot e cam trist, acu, logic, e stupid sa trag linii deja, dar asa fac eu. probabil sunt prea dramatic. adica clar sunt.

chiar si fara dramatistmu meu, tot trist e ca, indiferent de cauza, efectu e acolo. si indiferent de cine e de vina, raul, e facut. poate conteaza cine care cum, poate ca nu. indiferent, momentan e aproape irelevant.

as vrea sa nu fie asa totusi.

si presupun ca e vina mea, sau e si vina mea. chiar si doar pentru ca sunt eu, iar eu sunt de rahat. poate nu mai mult ca alti oameni, dar nu stiu daca asta e lucru cu care sa te lauzi.

so, I guess, I’m just like the rest of ‘em. big surprise there, nu am zis niciodata ca nu sunt. sau poate am zis, da ar fi trebuit sa stii. macar atat cred despre mine, ca nu mint. sau, cel putin nu spun ceva ce nu cred ca e adevarat. posibil sa fie prostii, aberatii, minciuni, da cred in ele.

nici asta nu stiu daca face vreo diferenta, pana la urma, chiar daca imi dau seama sau nu, raul e facut, so nu ma scuza.

as vrea sa nu fie asa, totusi. nu stiu daca sunt si in stare sa fac ceva in privinta asta, ca sa schimb ceva. nu stiu daca chiar vreau sa nu fie asa, la modu, daca as vrea nu m-as plange de asta si as rezolva cumva. da eu nu rezolv niciodata nimic. probabil asta inseamna ca nu vreau nimic.

care e adevarat, pana la un punct. stiu ca vreau ceva, nu stiu exact ce, da macar vreau sa vreau. si, nu, clar vreau ceva, si am si o idee despre ce e. nu ca ar fi foarte complicat sau original. e ceva destul de rar cred, nu sa il vrei, ci sa il ai. sau sa il dai, asta e si mai rar.

in fine, cred ca am trecut de faza in care ma plangeam de lucruri, am trecut si de faza in care ma enervam de lucruri. sau poate aia o fost mai intai.

in orice caz, acu sunt doar … nici nu stiu cum sa ii zic. ca nu e tristete, adica e, da plm, e asa o combinatie de nostalgie, tristete, dezolare, deznadejde. practic ma dau batut. macar nu se poate mai rau nu? sau, mai degraba, macar stiu ca nu se poate mai bine. da, asta e, a doua.

si e ciudat sa fii nostalgic dupa ceva ce nu ai avut vreodata, da se poate. sau cel putin eu pot. probabil exista alt cuvant pentru asta, l-au inventat oameni mai destepti, sau cel putin mai motivati sa inventeze sau sa se gandeasca la ce cuvinte sa foloseasca.

ce ziceam? a da, ca e trist da nu chiar. si probabil e trecator, asa ar fi logic sa fie, doar ca mie, acum, nu mi se pare, imi pare ceva … atemporal, continuu. nu etern, ca asta ar implica un inceput si un sfarsit. stiu ca e cretin si ca etern tocma asta nu inseamna, da asta imi spune mie. revenind, simt ca e ceva permanent, da asta e cuvantu, ceva care a fost acolo din totdeauna si o sa fie.

probabil ca nu e, probabil ca aberez. da chiar si asa, nu stiu daca am rabdarea necesara. sau nu rabdarea, daca am rezistenta necesara, ca plm, si e ciudat intr-un fel ca nu as avea de ce, da is cam uzat, is consumat. nu mai pot, sau poate nu am putut niciodata si doar nu am avut de unde sa imi dau seama, nu pot sa rezist la prea multe, efectiv, nu am stamina necesara, nu am energia. ca nu am de unde sa mi-o iau.

ce naiba sa ma faca sa continui, ce naiba ma face sa continui? un fel de optimism, cum vorbeam, da nici nu stiu daca e asta. poate e, da poate e ales prost cuvantu. ceva e, da nu stiu cum sa ii zic si nici nu pot sa inteleg.

functioneaza totusi, m-o adus pana aici, plm, fac 27 de ani. e like, o varsta incomprehensibila, asa mi s-a parut dintotdeauna. de fapt tot ce e dupa 24 de ani nu mai face sens in capu meu. is doar cifre, nu pot sa ma vad pe mine la varste peste asta, nu am facut-o niciodata, si nu o fac nici acu.

pentru ca am stagnat probabil. si probabil o sa stagnez forever, cel putin asa pare, am si dovezi fresh. nu vrea asta, da nu ma deranjeaza asa mult incat sa fac ceva. so, o sa continui sa traiesc, la modu cum poate fi definit asta ca viata.