_-`´ Visul unei nopți pe bară `´-_

Nu i-au placut niciodata rosiile, dar acum nu se mai putea satura. Nu se intreba de ce, in momentul asta nu prea isi mai punea nici o o intrebare. Dupa ultimile luni, dupa ultima zi, intrebarile nu is mai aveau rostul.

Continua sa isi manance rosiile cu o satisfactie ciudata. Cu mintea goala, gasea o placere animalica in zeama care i se scurgea peste barbie.

June ajunsese cu cateva ore inainte, desi timpul nu insemna mare lucru in acest loc. Unii stateau cateva ore, altii cativa ani. Unii plecau neschimbati, altii deloc.

Era ceva special aici si totusi ceva diferit pentru fiecare. Unii isi gaseau fericirea, unii isi vindecau bolile, altii isi lua viata. Altii iar plecau cum au venit si totusi satisfacuti.

Poate nu era locul special, poate era doar faptul ca un grup foarte ciudat dar specific de indivizi il cauta. Toti veneau cu intrebari, aproape toti, care de care mai diverse. Unii cautau success in afaceri, altii in dragoste. Unii cautau un raspuns la existenta, altii vroiau o experienta mistica.

Si mai toti gaseau ce cautau sau, in orice caz, credeau ca gaseau. Intrebarile sunt un lucru ciudat, toti le au, dar nimeni nu se intreaba de ce.

De ce avem intrebari, ce scop au ele, daca e sa aiba un scop? Nu e ca si cum nu am putea trai la fel de bine fara, nu iti trebuie intrebari sa te nasti, sa mananci, sa futi si sa dormi. Desigur, orice animal ia decizii, compara optiunile, pe care le recunoaste, bazat pe experiente anterioare si instincte.

Puterea de a lua decizii este folositoare si nu se poate nega ca la fiintele auto-intitulate sentiente puterea de decizie e foarte dezvoltata. Din pacate, asta are un efect secundar, suntem dotati cu o unealta foarte puternica, activata permanent dar de care nu avem nevoie tot timpul.

Mai mult, pentru ca creierul nostru ne ajuta, viata de zi cu zi nu implica atat de multe decizii pe cat ai crede. Multe lucruri ne sunt asigurate, nu prea avem ce alege sau de ce.

Asa ca avem mult timp liber si unelte specializate stand degeaba. Reteta dezastrului. O fiinta care trebuie sa petreaca o buna parte din zi, sau din noapte, cautand hrana, atenta la pradatori sau rivali si avand grija de progenituri nu are timp de intrebari.

Noi avem. Intrebarile nu au un scop evolutionar, sunt un efect secundar accidental si din pacate daunator. Dar nu e ca si cum putem scapa de ele.

Asa ca toata lumea are intrebari, de la cele mai banale la cele mai banale. Cand scopul vietii (supravietuirea pentru reproducere) nu mai e atat de clar, pentru ca nu trebuie sa avem grija lui in fiecare secunda a zilei, incepem sa ii cautam alternative.

Ne intrebam, de ce? Pentru ce? Raspunsuri au existat de lungul timpului, unul mai ridicol ca altul si inca se inventeaza. Imaginatia, un alt efect secundar al timpului liber.

Asa ca cautam un scop. Un sens. Ne intrebam "de ce exist?", convinsi ca trebuie sa fie un raspuns. Nici un animal nu isi pune intrebarea asta, ar fi ridicol, nici un animal nu concepe ca ar putea exista o alternativa. Dar noi, in aroganta noastra, credem ca, cumva, avem de ales. Ca, cumva, suntem superiori propriei naturi si ca existam pentru un motiv, nu putem exista doar fiindca.

In aroganta noastra ne credem speciali. Ridicol. Nu exista nici un scop, de ce ar exista? Care ar fi scopul scopului? Care ar fi diferenta care ar face-o, nu la fel ne-am inmulti ca parazitii si muri lasand loc unei noi generatii de paraziti mai numeroase si mai specializata in distrugere? Ce ar schimba existenta unui scop? Am trai altfel? Si daca am trai altfel, ce diferenta ar face? Nici una.

Fotonii care pleaca dintr-o stea intr-o galaxie indepartata nu ajung in partea cealalta a universului cateva miliarde de ani mai tarziu pentru ca au o misiune, pentru ca au un scop. Sa intamplat sa fie emisi intr-un loc care sa le permita sa scape plasmei care ia creat si apoi au avut norocul, vorba vine noroc tinand cont cat nimic exista in univers, sa nu se intersecteze de ceva drum de miliarde de ani lumina. Ani lumina pe care nu i-au simtit, pentru ca fotonii nu simt timp. Sunt norocosi.

La fel de intamplator si repede cum au fost creati, mor absorbiti de retina vreunui complex chimic care se crede special, diferit cumva restului de 99.9999999999999999999999999999999999999999999999999999999999% (plus multi de noua) de materie si energie din universul cunoscut.

De ce fotoni care au parcurs jumatate de univers, care au existat inainte sa existe soarele si vor exista dupa ce se va stinge, nu au un scop, nu au nevoie de un scop, iar noi, care traim pentru o femtosecunda galactica am avea? Ridicola aroganta.

Ne nastem si murim. Murim la fel de fara rost si motiv cum am trait. Iar efectul vietii noastre e acelasi cu efectul mortii noastre, zero.

Cel mult, putem avea un efect la nivel macroscopic. Cel mult, toata adunarea de paraziti poate afecta planeta pe care exista. Poate, in timp, vor afecta cateva planete si luni din sistemul lor solar. Dar nici asta nu are un scop sau nevoie de un scop, e doar un fenomen.

Atomii din soare nu se intreaba care e sensul existentei lor, ce ar trebui sa faca. Si totusi, efectul adunat al tuturor atomilor din soare este mult mai puternic decat efectul unei civilizatii de fiinte auto-intitulate inteligente. Un atom individual nu face mare lucru, dar multe, multe, multe miliarde dau nastere unei stele. O fiinta individuala nu face mare lucru, dar cateva miliarde au un efect secundar observabil la nivel local.

Se gandea din nou la asta, nu pentru prima oara si sigur nu pentru ultima. Convins de propria inutilitate, de inutilitatea intrebarilor, continua sa existe si sa se intrebe.

Dar gandurile ii luara o intarsatura mai mundana curand, cum se intampla de fiecare data cand e destul de lucid sa aiba ganduri cat de cat coerente. Isi adu aminte din nou de ce e aici si de incearca sa se convinga de futilitate existentei. In ciuda detasarii de care se convingea, ce il punea pe ganduri era de fiecare data acelasi lucru, ea.

Ridicol, o stia si el, dar ce rost are sa iti negi propria natura. Ar fi tocmai impotriva credintelor lui, asa ca nu se impotrivea niciodata. Contemplarile lui nu aveau un scop sau un rezultat dorit sau posibil, dar faceau sa treaca timpul. Orice il facea sa uite, macar cateva momente era ok.

Convins de futilitatea existentei lui si de lipsa de importanta a acestei futilitati, nu avea curajul sa o curme si nici nu si-ar fi dorit. Se lasa dus de inertie, la fel ca fotonul care parcurge galaxia, pana la inevitabilul sfarsit. Nu avea nici o graba inspre acel sfarsit dar nici o deosebita frica de el.

Intocmai cu convingerile sale, propria natura il facea predispus la “durere” si “regrete,” doua lucruri aproape inutile evolutionar, in afara de a servi drept invataminte. Puterea lui de autoconvingere nu era tocmai maxima in seara asta.

Ce cacat ar mai fi fost de facut, daca ar mai fi fost? Ar fi putut fi altfel? Si care ar fi fost diferenta, daca ar fi fost altfel, ce? Ar fi schimbat ceva la nivel macroscopic? Desigur ca nu, iluzoria fericire a unui individ intra la zgomotul de fond al marelui aparat si doar atat.

Dar, oricat am incerca, nu putem schimba perspectiva individuala cu cea globala. Oricat am incerca, nu ne putem contopi cu procesul care ne misca si din care facem parte si totusi ii suntem separati. Oricat am incerca, nu ne consoleaza gandul ca existenta sau nonexistenta noastra nu face nici o diferenta.

Femeia e ca pula. La început trebuie sa o iei mai ușor, ca altfel se sperie și nu ii place. Tre sa o mângâi un pic, ii șoptești ceva frumos, vii cu o floare, ceva. Nu la toate e la fel, unele vor mai tare de la început, altele sunt sensibile tot timpul, dar ca regula generala e buna asta.
După aia, când prinde un pic de curaj și chef, nu durează mult de obicei, poți sa o iei și mai tare, chiar e de preferat. În timpul sexului, ii mai dai o palma jucăușă, o mai strângi de gat un pic, o sa ii placa. Poți sa ii vorbești urat, sa o întorci pe toate părțile, o sa i se para mai incitant. Imediat după sex însă, trebuie sa ai mare grija, femeia e foarte sensibila. Poți sa o iei în brate un pic, dar ușor, și tre sa ii vorbești foarte frumos, ca sa nu se simtă folosita.
Cu femeia, ca și cu pula, poți sa fii foarte fericit, cât timp știi sa ii impui niște limite. Dacă știi sa te porți cu ea, o sa iti dea o grămadă de satisfacție.
Dar femeia, ca și pula nu are minte. Femeia nu știe exact ce vrea, dar vrea foarte mult și o sa i se para foarte des ca a găsit fix ce își dorește, ca a doua zi sa se ce dracu avusese în minte și sa înceapă sa caute în iar.
Dacă te lași dus de femeie, ca și de pula ai sa te trezești în tot felul de rahaturi în care nu ai vrut sa te bagi. Ai sa te trezești ca nu mai ai control asupra acțiunilor tale și ca devii spectator la propria viata.
Ai sa regreți ca te-ai lăsat iarăși dus de femeie, o sa iti fie rușine cu ce faci iar prietenii tai o sa rada de tine.
Femeia, ca și pula, are nevoie de o mana gentila dar ferma. De aia femeia e atașată de bărbat, ca e singurul în stare sa o controleze.
Dacă știi când sa spui nu femeii, când sa nu o asculți și sa iti dai numai atenția de care are nevoie, o sa ai o relatie fericita, sănătoasă și mutual benefica cu ea.

Pula e ca femeia. La început trebuie sa o iei mai ușor, ca altfel se sperie și nu ii place. Tre sa o mângâi un pic, ii șoptești ceva frumos, vii cu o floare, ceva. Nu la toate e la fel, unele vor mai tare de la început, altele sunt sensibile tot timpul, dar ca regula generala e buna asta.
După aia, când prinde un pic de curaj și chef, nu durează mult de obicei, poți sa o iei și mai tare, chiar e de preferat. În timpul sexului, ii mai dai o palma jucăușă, o mai strângi de gat un pic, o sa ii placa. Poți sa ii vorbești urat, sa o întorci pe toate părțile, o sa i se para mai incitant. Imediat după sex însă, trebuie sa ai mare grija, pula e foarte sensibila. Poți sa o iei în brate un pic, dar ușor, și tre sa ii vorbești foarte frumos, ca sa nu se simtă folosita.
Cu pula, ca și cu femeia, poți sa fii foarte fericit, cât timp știi sa ii impui niște limite. Dacă știi sa te porți cu ea, o sa iti dea o grămadă de satisfacție.
Dar pula, ca și femeia nu are minte. Pula nu știe exact ce vrea, dar vrea foarte mult și o sa i se para foarte des ca a găsit fix ce își dorește, ca a doua zi sa se ce dracu avusese în minte și sa înceapă sa caute în iar.
Dacă te lași dus de pula, ca și de femeie ai sa te trezești în tot felul de rahaturi în care nu ai vrut sa te bagi. Ai sa te trezești ca nu mai ai control asupra acțiunilor tale și ca devii spectator la propria viata.
Ai sa regreți ca te-ai lăsat iarăși dus de pula, o sa iti fie rușine cu ce faci iar prietenii tai o sa rada de tine.
Pula, ca și femeia, are nevoie de o mana gentila dar ferma. De aia pula e atașată de bărbat, ca e singurul în stare sa o controleze.
Dacă știi când sa spui nu pulii, când sa nu o asculți și sa iti dai numai atenția de care are nevoie, o sa ai o relatie fericita, sănătoasă și mutual benefica cu ea.

Nu exista nimic in viata asta, nu exista decat zgomot. Iar cand zgomotul dispare, linistea ne innebuneste. Avem nevoie de zgomot caci fara el am lua-o razna. Avem nevoie de zgomot asa ca il cautam peste tot. Si avem nevoie de zgomot tot timpul, nu putem suporta nici o secunda de liniste.

Si creem zgomot cu munca, cu prieteni, cu iesiri, cu hobiuri, cu femei, cu barbati, cu futut, cu muzica, cu copii, cu creatie, cu orice sub soare. Si daca avem noroc reusim sa acoperim toate orele in care suntem treji cu zgomot astfel incat sa fim ocupati tot timpul.

Se intampla totusi, rar, cand suntem neatenti, cand credem ca suntem acoperiti, sa ramanem fara zgomot. Sa nu mai avem nimic, nici munca, nici filme, nici femeie, nimic care sa mai functioneze ca zgomot.

Si ramai cu linistea asurzitoare, si e oribil. E oribil, nu e nimic mai urat si mai groaznic pe lume decat linistea, decat pauza, decat lipsa a orice. Creierul o ia razna, creierul e facut sa functioneze cu zgomot, nu stie ce sa faca cu linistea, nu are ce procesa. Asa ca merge in gol cautand sa genereze zgomot. Dar cand nici asta nu mai functioneaza, ce faci sa scapi de linistea care te distruge? Pai, te distrugi tu primu, e simplu. Sau, mai simplu si mai probabil, gasesti niste zgomot.

Tot ce facem, facem ca sa nu ne plictisim. Nu e nimic mai profund de atat. As spune ca e trist, dar nu as avea cu ce sa compar care sa fie mai trist sau mai imbucurator. Cand exista doar un lucru, nu poate fi bun sau rau, el doar este.

Fara tine sunt nimic. Suna manelistic, dar e adevarat. Fara tine nu sunt om. La propriu. Fara tine sunt un robot care merge la munca, mananca si doarme. Tu esti energia care pune suflet in mine. Stii ca nu sunt eu cu siropisme din astea, dar cum crezi tu in cristale am ajuns si eu sa cred in suflet. Si ca sufletu e ceea ce ne face oameni. Iar fara tine nu am suflet. Tu scoti ce e bun in mine, tu ma faci sa fiu bun. Tu ma faci sa simt bucuria, tu ma faci sa simt fericirea. Fara tine sunt un robot fara inima si suflet, un robot care is urmeaza viata insignifianta pana la inevitabilul sfarsit.

Nu merit sa imi dai nimic, dar pot sa iti ofer la schimb. Un troc de suflete. Sunt animal, dar pot fi si om. Pot sa am un suflet si pot sa il impart cu tine. Pot si eu sa iti dau energia sa te bucuri, energia sa iti doresti ceva de la viata. Pot sa fac asta si vreau sa fac asta.

Iarta-ma ca stiu ca poti, trebuie doar sa vrei. Si nu ai sa regreti.

Micile mele victorii mi le-am castigat singur, intotdeauna. Nu am avut nici un ajutor si poate nici nu o sa am vreodata, desi mi-l doresc. Mi-l doresc degeaba. Ar trebui sa ma simt bine ca micile mele batalii le-am luptat singur, desi, nesuprinzator, nu pot. Ma simt singur desi nu m-am simtit niciodata altfel. Cum pot definit deci o stare pentru care nu am nici un reper. As putea sa ii spun normalitate, da pana si asta are un contrast.

Cand iti gasesti curajul in frica, in ce poti sa mai crezi? Ai zice ca e bine, ideal chiar, dar nu e, cel putin nu acum. Sa reformulez pentru claritate. Cand gasesti izbanda in infrangere, cand te dai batut si te simti implinit, cand abandonul te face invingator … e bine? Cand viciul iti e atu, cand decaderea te inalta, cand delasarea te motiveaza? In ce mai poti sa crezi? Mai are rost sa crezi? Conteaza daca crezi sau nu?

Noroc cu indienii. Poti sa numeri pana la zero si sa te simti castigat? Momentan as spune ca da. Zero e un numar interesant. Descrie nimic si totusi spune atat de multe.

Ai zice ca e usor sa ajungi la zero. Dar daca e asa usor, de ce ma simt atat de bine acum ca am reusit? Intrebare spre neant.

Contrar matematicii, adunarea cu zero da tot zero. La zero nu poti sa adaugi si nu poti sa scazi. Cand ai ajuns la zero ai ajuns la capat. Nu mai ai scapare si de ce ai cauta-o?

Pana la urma, universul, cu toata entropia lui, tinde la zero. Da-i destul timp si va ajunge la zero. OK, tehnic vorbind, nu va fi zero absolut niciodata, cel putin nu dupa cunostintele noastre actuale, dar imi permit o licenta poetica. Pentru ca nu e nimeni sa ma judece. La propriu si la figurat.

De la zero nu mai ai unde sa ai ajungi, esti deja la destinatie. Cand esti la zero nu mai vrei sa pleci nicaieri. Orice particula in univers tinde la nivelul energetic cel mai scazut, zero cum ar veni, si ar ajunge acolo daca ar fi lasata.

Din fericire, eu nu sunt o particula. Eu pot sa fiu la zero indiferent daca altii sunt pe acelasi nivel energetic sau nu.

Si o sa postulez o ipoteza, odata ajuns la zero, nu mai poti interactiona cu nimic din jur. Unde jur e universul dupa cum nu il cunoastem.

E un sentiment placut, sa fii la zero. Amestec pragmatismul cu romantismul, dar fizica nu e decat o forma de filozofie pana la urma. Filozofie pentru cei ce vor mai multa certitudine decat filozofii clasici. Falsa certitudine, dar orice ne ajuta sa dormim noaptea e nu doar benefic ci chiar recomandat.

Complet aleatoriu, creatia in sine e falsa. Cel putin cand vine vorba de muzica, dar inclin sa cred ca se aplica la orice creatie. Creatia nu vine in momentul inspiratiei. Cel putin eu nu vad cum e posibil. OK, sa scriu trei cuvinte vag coerente e usor. Sa fac muzica fix cand simt cel mai puternic, nu cred ca as putea. Poate tine de mine, dar totusi e prea complex sa pot sa scot din mine, sa pot sa creez ceva relevant cand simt ceva atat de puternic. Dar poate asta vine cu exercitiul.

Incep sa adorm si imi dau seama ca ma trezesc. Nu imi place ce vad, vreau inapoi, vreau sa ma intorc la vis. Dar deja e prea tarziu, ochii mi-i inchid dar mintea-mi e lucida. Incep sa uit ce visam, desi acum o secunda era totul atat de real. Incerc repede sa imi aduc aminte, sa cimentez in memorie experienta efemera. Dar mi-e teama ca si pentru asta e prea tarziu. Nici nu mai tin minte ce s-a intamplat, desi parca am ramas cu sentimentul. Nu stiu ce am facut in vis, dar stiu cum m-am simtit.

E ciudat sa ramai cu sentimentul dar nu cu cauza lui. Sa ai o stare orfana pe care nu o poti asocia unei memorii. Incepi sa te indoiesti de validitatea ei, incepi sa crezi ca iti autoinduci o stare pentru a umple un gol. Orice e mai bun decat haul.

Azi m-am trezit si nu vreau. Azi m-am trezit fara motiv. Azi m-am trezit, dar nu merg nicaieri. Azi m-am trezit fara motiv. Si acum ce?

Dimineata am deschis bine ochii si am inteles ca nu vad nimic. Habar nu ai. Am tacut indeajuns de mult incat sa aud ce pretinzi ca vezi atunci cand visezi. Cu ochii mari, larg deschisi adorm visand … la orbire…

Am inceput sa urasc lumina si soarele poarta toata vina. Diseara am sa-l asasinez iar la noapte am sa ma ïncoronez rege.

Diarea verbala, ca orice clisma, face bine la sanatate. Inevitabil, de fiecare data cand scriu, chiar si dupa atatia ani, ajung sa imi dau seama cat de ridicol e tot ce simt si ce pun pe tastatura. Cat de ridicola imi e orice frustrare.

Cat de fara rost sau sens e totul. Nu foarte surprinzator, cand iti dai seama ca nu ai nimic, ca nu poti avea nimic, realizezi si ca nu poti pierde nimic. Cand nu simti nimic nu are de ce sa iti fie scarba. E linistitor.

Pace prin autodistrugere. Victorie arzand campurile inaintea inamicului. Nu stiu daca e bine, dar functioneaza.

…

Parca spuneam ca vreau placere  Parca spuneam ca vreu sa uit de mine, sa nu stiu de nimeni  Nici o grija. Prietene, placere e cata vrei pe marginea prapastiei…